Aceasta pasiune pentru psihologie a inceput destul de devreme in anul II de liceu, cu 18 ani in urma, atunci cand am avut primul contact cu aceasta materie care m-a fascinat.
Profesoara mea de atunci a observat acest potential in mine si la fiecare subiect mai provocator, ma desemna sa vorbesc despre el. De fiecare data era foarte incantata de raspunsuri, iar eu eram destul de uimita de „intelepciunea” pe care o descopeream in mine. Cu toata modestia, chiar asa ma simteam la orele de psihologie: o adolescenta inteleapta.
Totusi nu ma luam prea in serios pe atunci asa ca am pus pe pauza dragostea pentru psihologie si am urmat alte studii.

Pana in 2014, cand viata mi-a scos in cale un alt suflet, un psiholog de exceptie, o doamna foarte draga mie Mariana Martian careia ii sunt extrem de recunoscatoare pentru rabdarea de care a dat dovada fata de mine si increderea pe care mi-a acordat-o inca de la prima noastra intalnire si care mi-a reaprins iubirea pentru aceasta stiinta dar in special pentru minte si suflet.

In 2016, am decis sa urmez drumul psihologiei, moment ce a marcat inceputul unei aventuri psihice, afective si emotionale, prevestind furtuna ce urma sa se abata asupra mea.
Informatiile primite in scoli, in facultate, alaturi de cunostintele acumulate pana atunci m-au coplesit in 2018 cu un val de constientizari, marcand anul in care lumea mea interioara a suferit o transformare radicala. Atacurile de panica, anxietatea, episoadele depresive, esecurile de tot felul si terapia au fost doar cateva dintre provocarile intampinate in acea perioada neagra.

Am traversat frecvent momente lungi de apatie si izolare. Cel mai greu era faptul ca nu puteam sa vorbesc cu nimeni despre asta pentru ca nici eu nu intelegeam ce mi se intampla. Starile greu de explicat in cuvinte se simteau ca o metamorfoza din filmele de groaza, in care o fiara se transforma intr-o fiinta stralucitoare, dar pana sa ajung la luminita de la capatul tunelului, simteam cum mi se intoarce sufletul pe dos…

A fost un an teribil, in care abia daca realizam ca mai traiesc. Ma simteam ca intr-o continua valtoare interioara. Adormeam cu luminile aprinse, eram coplesita de frici si imi era extrem de dificil sa ma ridic din pat si sa imi indeplinesc activitatile zilnice obisnuite pentru ca noaptea nu puteam dormi de teama si de durerea pe care o resimteam in suflet. Iar ziua eram bineinteles epuizata si lipsita de energie si ma chinuiam teribil sa maschez fata de lume tot acel chin prin care treceam.
Plangeam mai tot timpul si nu intelegeam de ce plang. Ma luptam cu o transformare profunda, incepusem sa iau in greutate din pricina noptilor albe si a mancatului haotic si total nesanatos, nu ma mai simteam deloc atragatoare si nici nu puteam face nimic pentru asta. Toate relatiile mele au avut de suferit, inclusiv cea cu partenerul romantic de atunci, ceea ce intr-un final a dus la ruptura relatiei.
Imi disparuse complet zambetul de pe fata, familia si apropiatii incercau sa imi fie alaturi, dar se formase un zid intre mine si restul lumii; nimeni nu putea face nimic si nici nu stiam unde sa merg sau cu cine sa vorbesc despre asta.
Exceptie au facut cativa oameni impreuna cu familia dar in mod special un profesor din facultate care imi era si imi este in continuare un prieten bun, Emil-Razvan Gatej. El avea o vasta experienta capatata de-a lungul carierei sale de psiholog dar si din viata personala iar asta m-a ajutat foarte de mult, insa greul era tot la mine.

Era lupta mea cu mine, pe care nu o putea da nimeni altcineva in locul meu, iar ceilalti erau mai mult spectatori si sustinatori.
Din cauza fricilor multiple, am decis sa imi caut raspunsurile in Biblie, dar de fiecare data cand incepeam sa citesc din ea, se instala cate un atac de panica. Transpiram instant si ma chinuiam sa respir, simteam ca o gheara care parea sa imi smulga inima din piept si in acelasi timp o presiune foarte puternica, urmata de acea senzatie in care ai impresia ca mori (cei care au experimentat atacuri de panica stiu despre ce este vorba, desi acestea se pot manifesta in mai multe feluri). Iar aici mama a jucat un rol foarte important si mi-a oferit un sfat pretios. Mi-a spus sa pun deoparte Biblia in acele momente tulburi deoarece aceasta este o carte care necesita un anumit echilibru mental si emotional pentru ca aceasta sa fie corect inteleasa si de ajutor. Asa am si facut, m-au ajutat extrem de mult vorbele ei din acele momente.

Nu stiam ce as putea sa mai fac, asa ca am inceput sa ma rog foarte mult si sa merg pe la manastiri si la slujbele bisericesti pentru a-mi cauta linistea de care aveam atata nevoie. Ceea ce m-a si ajutat destul de mult, dar totusi…

Era un proces foarte greu, care parea sa nu se mai termine si nu intelegeam cum dintr-o tipa vesela, optimista si foarte curajoasa, totul se schimbase radical in decurs de cateva luni si cum nimic din viata mea nu mai facea sens. Credintele, relatiile si tiparele comportamentale se destramau, tot ce stiam pana atunci despre mine, despre oameni si despre viata parca incepea sa se stearga iar eu nu ma mai recunosteam si imi pierdeam identitatea.
Nu stiam asta pe atunci, dar acum stiu ca treceam printr-o noapte intunecata a sufletului sau o moarte a egoului daca vreti, care se simtea a fi cea mai mare si cea mai puternica transformare de pana atunci.
Si pentru ca varianta mea veche era construita din fragmente ale societatii, amprente ale familiei, stramosilor si tot ceea ce imi spuneau altii ca sunt, despartirea de mine cea construita din paie a fost foarte grea si dureroasa. Am trait un doliu profund dupa care am jelit cativa ani, ca mai apoi sa incep sa ma accept in adevarata mea forma, care urla sa iasa la lumina.

Au urmat apoi o serie de schimbari in viata mea cu ajutorul terapiilor alternative, care cumulate mi-au oferit o parte din cunoasterea si experienta de astazi. Am inceput sa ma caut, sa ma studiez si sa imi observ reactiile si gandurile. Am invatat sa ma cunosc in adevarata mea forma, sa incep sa ma iubesc in aceasta noua infatisare, asemenea unei relatii de iubire in care pas cu pas cu blandete si multa rabdare iti descoperi partenerul si il accepti integral fara dorinta de a-l judeca si de a-l schimba. Asa am ajuns sa ma simt in relatia cu mine insami, dupa evenimentele din 2018.

Privind in urma, am reusit sa inteleg complexitatea procesului si a evenimentelor din ultimii ani, emotiile, sentimentele si reactiile care m-au modelat ajungand la ceea ce astazi sufletul meu simte ca o zi insorita dupa furtuna.

In acest proces de redescoperire, am inceput sa simt cu adevarat dragostea pentru mine si pentru tot ceea ce ma inconjoara, impreuna cu aceasta dorinta arzatoare de a ajuta. Nimic nu este mai satisfacator decat implinirea pe care o simti dupa un gest facut din dragoste, o mana de ajutor intinsa celui aflat in nevoie. Si spun acestea nu doar in urma experientei mele, ci pentru ca am inteles si stiu ca, in esenta noastra, suntem cu totii interconectati. Desi ne transformam individual, in mod paradoxal suntem unul si acelasi. Suntem cu totii parte dintr-un intreg mai mare, dintr-un infinit.

Aceasta fascinanta creatie pe care o numim viata este o experienta de nepretuit care vibreaza in toata fiinta noastra si de jur imprejurul nostru, este un ecou al adevarului care ne intoarce in cele din urma la noi insine si la propria noastra natura, la iubirea insasi.

Suntem iubire si doar prin aceasta ajungem acasa.

                        Ma ajut pe mine daca te ajut pe tine, ma iubesc pe mine daca te iubesc pe tine.

                                                       Cu multa dragoste, recunostinta si apreciere,